Ion Țiriac crede că marii campioni pot ajunge și din copiii străzii. El povestește cum pleca în străinătate cu 40 de kilograme de conserve într-o sacoșă
Domnule Țiriac, mai sunt câteva luni până la Jocurile Olimpice. Cum caracterizați sportul românesc din prezent? Trăim din excepții. Am avut constanță cu gimnastica, dar și cu sportivi precum Gabi Szabo sau cu fetele de la canotaj. Acum sunt excepții. Năstase nu se naște odată la doi ani sau la 10 ani. Sportivii sârbi provin dintr‑un popor mai determinat decât noi, sunt mai flămânzi, iar treaba asta am avut-o și noi pe cealaltă vreme, când n-aveam ce face. Sportul era unul dintre puținele mijloace prin care puteai să ieși afară. Libertatea cea mai normală e dreptul la circulație și la informație, pe care noi nu le aveam. Motivația din prezent derivă doar din dorința de a ajunge mare în sport. Noi plecam în străinătate cu 40 de kilograme de conserve într-o sacoșă ca să nu cheltuim, că nici nu aveam de unde. De foame nu mureai, dar ca să ai… plecam pe 20 decembrie în India și stăteam trei luni pe acolo pentru a putea juca afară…
Totuși, din ce în ce mai puțini bani de la stat ajung către sport. Treaba asta cu aoleu, n-avem… nu putem să ne plângem. E de datoria noastră, a ăstora din sport, să dăm înapoi cât mai mult. Dar este și de datoria statului să se gândească la sănătatea națiunii, care pleacă de la școala elementară, de la grădiniță. Iar lupta asta am pierdut-o! La Comitetul Olimpic am avut promisiuni de la toată lumea, chiar și de la Traian Băsescu, că vom avea în școală cel puțin trei ore de educație fizică pe săptămână, dar nu facultativ. Eu cred mult mai mult în copilul străzii, decât în copilul latifundiarului, sau în copilul mogulului, sau al boierului, care vrea să facă sport. Ă‚la sărac are și mai multă voință și mai multă pasiune pentru treaba asta. Și de asta ar trebui să-i adunăm de pe stradă și să-i punem undeva în parcuri și să se joace cu piciorul, cu mâna, și să se miște, pentru a li se cultiva pasiunea pentru sport.
Exemplul Monte Carlo
Cum erați dumneavoastră în copilărie? Nu vreți să știți, iar eu nu vreau să-mi aduc aminte. Eu am 73 de ani, am trecut prin război, am trecut de ani drastici. Viața a fost bună cu mine, dar am prins și vremuri catastrofale. Jucam cu două mingi o lună de zile și le spălam în fiecare seară ca să fie albe a doua zi… Acum, ne cam plângem foarte mult. Mama copiilor mei (n.r. – Sophie Ayad, cu care Țiriac are doi copii, Karim – 15 ani – și Ioana – 13 ani) îmi spune: „Țiriac, tu gândește-te întotdeauna de unde vii tu și unde sunt copiii tăi. Gândește-te că băieții tăi sunt la Monte Carlo. Probabil că a mai rămas ceva stamină și în copiii mei. Ă‚știa de la Monte Carlo au o treabă inteligentă numită NO FINISH LINE. O acțiune de caritate în care toată lumea poate să alerge în Principat, pentru că primește de la stat, de la Prinț, un euro pentru fiecare kilometru. Și acel euro îl cedează unui organizații de acolo.
Și în ce constă acest proiect? Toți cei care aleargă au ceasul pe mână și nu pot înșela. Fiica mea, care nu este o sportivă, nu are o chemare foarte mare pentru sport, a reușit să termine 78 de kilometri în șapte zile. Până aici toate bune și frumoase, felicitările mele, 78 de euro, dar nu asta voiam să vă spun. Acum câteva săptămâni au făcut din nou un NO FINISH LINE, iar maică-sa mi-a spus că vrea să se trezească la 5 dimineața și până la 7 ar vrea să alerge. Apoi se duce la școală, școala se termină la 16:00 la Monte Carlo… un sistem catastrofal. De la 16:00 mai dormea puțin, apoi își făcea temele și la ora 18:00 mai alerga o oră sau două, să intre în prima sută a „maratoniștilor” din Monaco. Așa a ajuns să facă 220 de kilometri în 7 zile și să termine pe locul 82 în Monte Carlo din peste 200 de competitori. Dar ce vreau să vă spun e că nici feciorul meu și nici fiica mea nu ar fi fost buni sportivi de performanță. De ce? Pentru că n-au făcut foame! Pentru că nu le-a fost foame niciodată. La noi erau benefice acele Spartakiade pe la sate, dar toată infrastructura pe care am avut-o s-a terminat.
Era mai bine în regimul Ceaușescu din punct de vedere sportiv? Ceaușescu n-a fost un om rău, a fost un om bolnav, din cauza capului. Eu din 1998 am fost convins de colegii mei, Grințescu și Mărculescu, să conduc COSR‑ul. Am făcut-o cât am putut opt ani și cred că am făcut-o bine. Acum, slavă Domnului!, munca asta a luat-o Morariu și o face destul de bine sau foarte bine. Însă trebuie să existe o structură complexă, ne trebuie oameni ca pe vremea mea, profesori de sport, să te motiveze de la ore. Te alerga de la antrenamentul de handbal la baschet, apoi la rugby și le făceai pe toate… Nu știai la care ești bun. Acum, să sperăm că nu vom mai regresa.
Noi l-am convins pe Țiriac să candideze la șefia COSR în 1998, păcat că nu l-am mai putut copnvinge să și rămână în frunte Tolea Grințescu, președinte FR de polo
Am stat de vorbă zece minute head-to-head cu Nelson Mandela. Mi-a spus că sportul este dator să schimbe lumea! Ion Țiriac
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER